Dovadă (filosofie)

O dovadă pentru o propoziție este ceea ce susține propoziția. De obicei, este înțeleasă ca o indicație că propoziția susținută este adevărată. Rolul pe care îl joacă dovada și modul în care este concepută variază de la un domeniu la altul.

În epistemologie, dovada este ceea ce justifică credințele sau ceea ce face rațional să se adopte o anumită atitudine doxastică. De exemplu, o experiență perceptivă a unui copac poate acționa ca dovadă care justifică credința că există un copac. În acest rol, dovada este de obicei înțeleasă ca o stare mentală privată. Subiecte importante în acest domeniu includ întrebările despre natura acestor stări mentale, de exemplu, dacă trebuie să fie propoziționale și dacă stările mentale înșelătoare pot fi încă calificate ca dovezi.

În fenomenologie, dovada este înțeleasă într-un sens similar. Aici, însă, este limitată la cunoștințele intuitive care oferă acces imediat la adevăr și sunt, prin urmare, inatacabile. În acest rol, se presupune că oferă justificări ultime pentru principiile filozofice de bază și astfel transformă filozofia într-o știință riguroasă. Cu toate acestea, este foarte controversat dacă dovada poate îndeplini aceste cerințe.

În filozofia științei, dovada este înțeleasă ca ceea ce confirmă sau infirmă ipotezele științifice. Măsurătorile orbitei „anormale” a lui Mercur, de exemplu, sunt considerate ca dovezi care confirmă teoria relativității generale a lui Einstein. Pentru a juca rolul de arbitru neutru între teoriile concurente, este important ca dovezile științifice să fie publice și necontroversate, precum obiectele sau evenimentele fizice observabile, astfel încât susținătorii diferitelor teorii să poată conveni asupra a ceea ce reprezintă dovada. Acest lucru este asigurat prin urmarea metodei științifice și tinde să conducă la un consens științific emergent prin acumularea treptată de dovezi. Două probleme pentru concepția științifică a dovezii sunt problema subdeterminării, adică faptul că dovezile disponibile pot susține în mod egal teoriile concurente, și încărcarea teoretică, adică faptul că ceea ce unii oameni de știință consideră a fi dovada poate implica deja diverse ipoteze teoretice care nu sunt împărtășite de alți oameni de știință. Se susține adesea că există două tipuri de dovezi: dovezi intelectuale sau ceea ce este evident și dovezi empirice sau dovezi accesibile prin simțuri.

Alte domenii, inclusiv științele și dreptul, tind să pună mai mult accent pe natura publică a dovezilor (de exemplu, oamenii de știință tind să se concentreze asupra modului în care sunt generate datele utilizate în inferența statistică).^[1]

Pentru ca ceva să acționeze ca dovadă pentru o ipoteză, trebuie să stea în relația corectă cu aceasta. În filozofie, aceasta este denumită „relația probatorie” și există teorii concurente despre cum trebuie să fie această relație. Abordările probabiliste susțin că ceva contează ca dovadă dacă crește probabilitatea ipotezei susținute. Conform ipotetico-deductivismului, dovada constă în consecințele observaționale ale ipotezei. Abordarea instanței pozitive afirmă că o propoziție de observație este dovadă pentru o ipoteză universală dacă propoziția descrie o instanță pozitivă a acestei ipoteze. Relația probatorie poate apărea în diferite grade de intensitate. Aceste grade variază de la dovada directă a adevărului unei ipoteze până la dovada slabă care este doar consistentă cu ipoteza, dar nu exclude alte ipoteze concurente, ca în cazul probelor circumstanțiale. În drept, regulile de probă reglementează tipurile de dovezi care sunt admisibile într-un proces legal. Tipurile de probe legale includ mărturii, probele documentare și probe materiale.^[2] Părțile unui caz legal care nu sunt contestate sunt cunoscute, în general, ca „fapte ale cazului”. Dincolo de orice fapte care sunt necontestate, un judecător sau un juriu are de obicei sarcina de a fi un evaluator de fapte pentru celelalte aspecte ale unui caz. Dovezile și regulile sunt folosite pentru a decide problemele de fapt care sunt contestate, unele dintre ele putând fi determinate de sarcina legală a probei relevante pentru cazul respectiv. Dovezile în anumite cazuri (de exemplu, infracțiuni capitale) trebuie să fie mai convingătoare decât în alte situații (de exemplu, dispute civile minore), ceea ce afectează drastic calitatea și cantitatea de dovezi necesare pentru a decide un caz.

Înțeles în sensul său cel mai larg, dovada pentru o propoziție este ceea ce susține această propoziție. Tradițional, termenul este uneori înțeles într-un sens mai restrâns: ca cunoștință intuitivă a faptelor care sunt considerate inatacabile.^[3][4][5] În acest sens, se folosește doar forma singulară. Acest sens se găsește mai ales în fenomenologie, în care dovada este ridicată la unul dintre principiile de bază ale filozofiei, oferind filozofiei justificările ultime care se presupune că o transformă într-o știință riguroasă.^[6][4][7] Într-o utilizare mai modernă, se folosește și forma de plural. În discursul academic, dovada joacă un rol central în epistemologie și în filozofia științei. Se face referire la dovezi în multe domenii diferite, precum în știință, în sistemul juridic, în istorie, în jurnalism și în discursul cotidian.^[8][9][10] Au fost făcute o varietate de încercări diferite de a conceptualiza natura dovezilor. Aceste încercări procedează adesea prin pornirea de la intuiții dintr-un domeniu sau în legătură cu un rol teoretic jucat de dovezi și continuă să generalizeze aceste intuiții, conducând la o definiție universală a dovezilor.^[8][9][11]

O intuiție importantă este că dovada este ceea ce justifică credințele. Această linie de gândire este de obicei urmată în epistemologie și tinde să explice dovezile în termeni de stări mentale private, de exemplu, ca experiențe, alte credințe sau cunoștințe. Acest lucru este strâns legat de ideea că cât de rațional este cineva este determinat de modul în care acesta răspunde la dovezi.^{[8][9][12][13][14]} O altă intuiție, mai dominantă în filozofia științei, se concentrează pe dovezi ca ceea ce confirmă ipotezele științifice și arbitrează între teoriile concurente.^[15] Din această perspectivă, este esențial ca dovezile să fie publice, astfel încât diferiți oameni de știință să poată împărtăși aceleași dovezi. Acest lucru lasă fenomenele observabile public, precum obiectele și evenimentele fizice, ca cei mai buni candidați pentru dovezi, spre deosebire de stările mentale private.^[8][9][14] O problemă cu aceste abordări este că definițiile rezultante ale dovezilor, atât într-un domeniu, cât și între domenii, variază foarte mult și sunt incompatibile între ele. De exemplu, nu este clar ce au în comun un cuțit însângerat și o experiență perceptivă atunci când ambele sunt tratate ca dovezi în discipline diferite. Acest lucru sugerează că nu există un concept unitar care să corespundă diferitelor roluri teoretice atribuite dovezilor, adică că nu întotdeauna înțelegem același lucru atunci când vorbim despre dovezi.^[8][9][11]

Pe de altă parte, Aristotel, fenomenologii și numeroși savanți acceptă că ar putea exista mai multe grade de dovezi.^[16] De exemplu, în timp ce rezultatul unei ecuații complexe poate deveni mai mult sau mai puțin evident pentru un matematician după ore de deducție, cu puține îndoieli în legătură cu acesta, o formulă mai simplă le-ar apărea mai evidentă.

Riofrio a detectat unele caracteristici care sunt prezente în argumentele și dovezile evidente. Cu cât sunt mai evidente, cu atât aceste caracteristici vor fi mai prezente. Există șase caracteristici intrinseci ale dovezilor:^[17]

• Adevărul constă în ceea ce este evident, în timp ce falsitatea sau iraționalitatea, deși poate părea evidentă uneori, lipsește de dovezi adevărate.
• Ceea ce este evident se aliniază în mod coerent cu alte adevăruri dobândite prin cunoaștere. Orice incoerentă insurmontabilă ar indica prezența erorii sau falsității.
• Adevărurile evidente se bazează pe raționament necesar.
• Cele mai simple adevăruri sunt cele mai evidente. Ele sunt autoexplicative și nu necesită argumentare pentru a fi înțelese de intelect. Cu toate acestea, pentru cei care nu au educație, anumite adevăruri complexe necesită un discurs rațional pentru a deveni evidente.
• Adevărurile evidente nu au nevoie de justificare; ele sunt inatacabile. Sunt înțelese intuitiv de intelect, fără nevoia de discursuri, argumente sau dovezi suplimentare.
• Adevărurile evidente sunt clare, translucide și pline de lumină.

În plus, se pot detecta patru caracteristici subiective sau externe asupra lucrurilor care sunt mai mult sau mai puțin evidente:

• Ceea ce este evident inspiră certitudine și conferă cunoscătorului un sentiment subiectiv de securitate, deoarece crede că s-a aliniat cu adevărul.
• Inițial, adevărurile evidente sunt percepute ca naturale și fără efort, așa cum a subliniat Aristotel. Ele sunt prezente în mod înnăscut în intelect, promovând o înțelegere pașnică și armonioasă.
• În consecință, adevărurile evidente par a fi împărtășite pe scară largă, conectate puternic cu bunul simț, care cuprinde credințe acceptate în general.
• Adevărurile evidente sunt teren fertil: ele oferă o bază solidă pentru ca alte ramuri ale cunoașterii științifice să înflorească.

Aceste zece caracteristici ale ceea ce este evident i-au permis lui Riofrio să formuleze un test al dovezilor pentru a detecta nivelul de certitudine sau dovadă pe care un argument sau o dovadă ar putea să o aibă.^[17]

Teoreticieni importanți ai dovezilor includ pe Bertrand Russell, Willard Van Orman Quine, pozitiviștii logici, Timothy Williamson^⁠(d), Earl Conee și Richard Feldman.^[9] Russell, Quine și pozitiviștii logici aparțin tradiției empirice și susțin că dovezile constau în date senzoriale, stimularea receptorilor senzoriali și afirmații de observație, respectiv.^[18] Conform lui Williamson, toate și numai cunoștințele constituie dovezi.^[19] Conee și Feldman susțin că doar stările mentale curente ale cuiva ar trebui considerate dovezi.^[11]

Intuiția călăuzitoare în epistemologie privind rolul dovezilor este că acestea sunt ceea ce justifică credințele.^[8][9] De exemplu, experiența auditivă a lui Phoebe a muzicii îi justifică credința că difuzoarele sunt pornite. Dovezile trebuie să fie deținute de cel care crede pentru a putea juca acest rol.^[11] Așadar, propriile experiențe ale lui Phoebe îi pot justifica propriile credințe, dar nu credințele altcuiva. Unii filozofi susțin că posesia dovezilor este restrânsă la stările mentale conștiente, de exemplu, la datele senzoriale. ^[9] Această perspectivă are consecința implauzibilă că multe dintre credințele simple de zi cu zi ar fi nejustificate. Perspectiva mai comună este că toate tipurile de stări mentale, inclusiv credințele stocate care sunt în prezent inconștiente, pot acționa ca dovezi.^[20][21] Se susține uneori că posesia unei stări mentale capabile să justifice alta nu este suficientă pentru a avea loc justificarea. Ideea din spatele acestei linii de gând este că credința justificată trebuie să fie conectată sau fundamentată în starea mentală care acționează ca dovadă a acesteia.^[11][22] Așadar, credința lui Phoebe că difuzoarele sunt pornite nu este justificată de experiența ei auditivă dacă credința nu se bazează în această experiență. Acest lucru ar fi cazul, de exemplu, dacă Phoebe are atât experiența, cât și credința, dar nu este conștientă de faptul că muzica este produsă de difuzoare.

Se susține uneori că doar stările mentale propoziționale pot juca acest rol, o poziție cunoscută sub numele de „propoziționalism”.^[19][23] O stare mentală este propozițională dacă este o atitudine orientată către un conținut propozițional. Astfel de atitudini sunt de obicei exprimate prin verbe precum „a crede” împreună cu o clauză „că”, ca în „Robert crede că magazinul din colț vinde lapte”.^[24][25] O astfel de perspectivă neagă faptul că impresiile senzoriale pot acționa ca dovezi. Acest lucru este adesea considerat un argument împotriva acestei perspective, deoarece impresiile senzoriale sunt tratate în mod obișnuit ca dovezi.^[8][18] Propoziționalismul este uneori combinat cu opinia că doar atitudinile față de propozițiile adevărate pot conta ca dovezi.^[19] Din această perspectivă, credința că magazinul din colț vinde lapte constituie dovezi doar pentru credința că magazinul din colț vinde produse lactate dacă magazinul din colț vinde efectiv lapte. Împotriva acestei poziții, s-a susținut că dovezile pot fi înșelătoare, dar totuși pot conta ca dovezi.^{[11] [9]}

Această linie de gândire este adesea combinată cu ideea că dovezile, propoziționale sau altfel, determină ceea ce este rațional pentru noi să credem.^[9][8] Dar poate fi rațional să ai o credință falsă.^[26][27] Acesta este cazul când deținem dovezi înșelătoare. De exemplu, în filmul Matrix, era rațional pentru Neo să creadă că trăia în secolul al XX-lea din cauza tuturor dovezilor care îi susțineau credința, în ciuda faptului că aceste dovezi erau înșelătoare, deoarece făceau parte dintr-o realitate simulată. Acest cont al dovezilor și raționalității poate fi, de asemenea, extins la alte atitudini doxastice, precum necredința și suspendarea credinței. Așadar, raționalitatea nu numai că impune să credem ceva dacă avem dovezi decisive pentru aceasta, ci impune și să nu credem ceva dacă avem dovezi decisive împotriva acestuia și să suspendăm credința dacă ne lipsește dovezi decisive în orice sens.^[9][8][11]

Sensul termenului „dovadă” în fenomenologie prezintă multe paralele cu utilizarea sa epistemologică, dar este înțeles într-un sens mai restrâns. Astfel, dovada aici se referă în mod specific la cunoștințele intuitive, care sunt descrise ca „date de sine” (selbst-gegeben).^[28] Acest lucru contrastează cu intențiile goale, în care cineva se referă la stări de fapt printr-o anumită opinie, dar fără o prezentare intuitivă.^[29] De aceea, dovada este adesea asociată cu teza controversată că constituie un acces imediat la adevăr.^[30] În acest sens, fenomenul dat evident își garantează propriul adevăr și este, prin urmare, considerat inatacabil. Datorită acestui statut epistemologic special al dovezilor, acesta este considerat în fenomenologie principiul de bază al întregii filozofii.^[28][6] În această formă, reprezintă fundația cea mai de jos a cunoașterii, care constă în perspective inatacabile asupra cărora se construiește toată cunoașterea ulterioară.^[31] Această metodă bazată pe dovezi își propune să facă posibil ca filozofia să depășească multe dintre dezacordurile tradițional nerezolvate și astfel să devină o știință riguroasă.^[32][33][6] Această pretenție de mare amploare a fenomenologiei, bazată pe certitudine absolută, este unul dintre punctele focale de critică din partea oponenților săi. Astfel, s-a susținut că chiar și cunoștințele bazate pe intuiția evidentă de sine sunt imperfecte. Acest lucru se poate vedea, de exemplu, în faptul că chiar și printre fenomenologi există multe dezacorduri cu privire la structurile de bază ale experienței.^[34]

În științe, dovada este înțeleasă ca ceea ce confirmă sau infirmă ipotezele științifice.^[8][9] Termenul „confirmare” este uneori folosit sinonim cu cel de „suport probatoriu”.^[15] Măsurătorile orbitei „anomale” a lui Mercur, de exemplu, sunt considerate ca dovezi care confirmă teoria relativității generale a lui Einstein. Acest lucru este deosebit de relevant pentru alegerea dintre teoriile concurente. Așadar, în cazul de mai sus, dovezile joacă rolul de arbitru neutru între teoria gravitației a lui Newton și cea a lui Einstein. ^[9] Acest lucru este posibil doar dacă dovezile științifice sunt publice și necontroversate, astfel încât susținătorii teoriilor științifice concurente să fie de acord asupra dovezilor disponibile. Aceste cerințe sugerează că dovezile științifice constau nu din stări mentale private, ci din obiecte sau evenimente fizice publice.^[9][14]

Se susține adesea că dovezile sunt într-un anumit sens anterioare ipotezelor pe care le confirmă. Acest lucru a fost înțeles uneori ca prioritate temporală, adică că noi venim mai întâi să deținem dovezile și mai târziu să formăm ipoteza prin inducție. Dar această ordine temporală nu este întotdeauna reflectată în practica științifică, unde cercetătorii experimentali pot căuta o anumită dovadă pentru a confirma sau a infirma o ipoteză preexistentă.^[9] Pozitiviștii logici, pe de altă parte, au susținut că această prioritate este de natură semantică, adică că semnificațiile termenilor teoretici utilizați în ipoteză sunt determinate de ceea ce ar conta ca dovadă pentru aceștia. Contraexemplele pentru această perspectivă provin din faptul că ideea noastră despre ceea ce contează ca dovadă se poate schimba, în timp ce semnificațiile termenilor teoretici corespunzători rămân constante.^[9] Cea mai plauzibilă perspectivă este că această prioritate este de natură epistemică, adică faptul că credința noastră într-o ipoteză este justificată pe baza dovezilor, în timp ce justificarea pentru credința în dovezi nu depinde de ipoteză.^[9]

O problemă centrală pentru concepția științifică a dovezilor este problema subdeterminării, adică faptul că dovezile disponibile susțin în mod egal teoriile concurente.^[35][36] Așadar, de exemplu, dovezile din viața noastră de zi cu zi despre modul în care funcționează gravitația confirmă în mod egal teoria gravitației a lui Newton și cea a lui Einstein și, prin urmare, nu pot stabili un consens între oamenii de știință. Dar în astfel de cazuri, este adesea acumularea treptată de dovezi care conduce în cele din urmă la un consens emergent. Acest proces condus de dovezi către consens pare a fi una dintre caracteristicile distinctive ale științelor, neîmpărtășite de alte domenii.^[9][37]

O altă problemă pentru concepția dovezilor în termeni de confirmare a ipotezelor este că ceea ce unii oameni de știință consideră a fi dovada poate implica deja diverse ipoteze teoretice care nu sunt împărtășite de alți oameni de știință. Acest fenomen este cunoscut sub numele de încărcare teoretică.^[9][38] Unele cazuri de încărcare teoretică sunt relativ necontroversate, de exemplu, faptul că numerele generate de un dispozitiv de măsurare au nevoie de ipoteze suplimentare despre modul în care funcționează acest dispozitiv și ce a fost măsurat pentru a conta ca dovezi semnificative.^[39] Alte cazuri presupuse sunt mai controversate, de exemplu, ideea că diferiți oameni sau culturi percep lumea prin scheme conceptuale diferite, incomensurabile, conducându-i la impresii foarte diferite despre ceea ce este cazul și ce dovezi sunt disponibile.^[40] Încărcarea teoretică amenință să împiedice rolul dovezilor ca arbitru neutru, deoarece aceste ipoteze suplimentare pot favoriza unele teorii față de altele. Astfel, ar putea submina și un consens emergent, deoarece părțile diferite ar putea să nu fie de acord nici măcar asupra a ceea ce reprezintă dovezile.^[9][41] Când este înțeles în sensul cel mai larg, nu este controversat faptul că există o anumită formă de încărcare teoretică. Dar este discutabil dacă aceasta reprezintă o amenințare serioasă pentru dovezile științifice atunci când este înțeleasă în acest sens.^[9]

Filozofii in secolul al XX-lea au început să investigheze „relația probatorie”, relația dintre dovezi și propoziția susținută de aceasta.^[1] Problema naturii relației probatorii privește întrebarea despre cum trebuie să fie această relație pentru ca un lucru să justifice o credință sau să confirme o ipoteză.^[15] Teorii importante în acest domeniu includ abordarea probabilistică, ipotetico-deductivismul și abordarea instanței pozitive.^[8][42]

Abordările probabiliste, cunoscute și sub numele de teoria confirmării bayesiene, explică relația dovezială în termeni de probabilități. Ele susțin că tot ce este necesar este ca existența dovezilor să crească probabilitatea ca ipoteza să fie adevărată. Acest lucru poate fi exprimat matematic ca ${\displaystyle P(H\mid E)>P(H)}$.^[43][44] În cuvinte: o dovadă (E) confirmă o ipoteză (H) dacă probabilitatea condiționată a acestei ipoteze relativ la dovadă este mai mare decât probabilitatea necondiționată a ipotezei în sine.^[45] Fumul (E), de exemplu, este o dovadă că există un incendiu (H), deoarece cele două apar de obicei împreună, motiv pentru care probabilitatea de incendiu având în vedere că există fum este mai mare decât probabilitatea de incendiu în sine. Din această perspectivă, dovezile sunt asemănătoare cu un indicator sau un simptom al adevărului ipotezei.^[11] Împotriva acestei abordări, s-a susținut că este prea liberală, deoarece permite generalizări accidentale ca dovezi. Găsirea unui nichel în buzunar, de exemplu, crește probabilitatea ipotezei că „Toate monedele din buzunarele mele sunt nichel”. Dar, potrivit lui Alvin Goldman^⁠(d), nu ar trebui considerat dovadă pentru această ipoteză, deoarece nu există o conexiune legală între acest nichel și celelalte monede din buzunar.^[9]

Ipotetico-deductivismul este o abordare neprobabilistică care caracterizează relațiile probatorii în termeni de consecințe deductive ale ipotezei. Conform acestei perspective, „dovada pentru o ipoteză este o consecință observațională adevărată a acelei ipoteze”.^{[8][15][46][47]} O problemă cu caracterizarea de până acum este că ipotezele conțin de obicei relativ puține informații și, prin urmare, au puține sau deloc consecințe observaționale deductive. Așadar, ipoteza în sine că există un incendiu nu implică faptul că se observă fum. În schimb, trebuie incluse diverse ipoteze auxiliare despre locația fumului, incendiul, observatorul, condițiile de iluminare, legile chimiei etc. În acest fel, relația probatorie devine o relație cu trei locuri între dovezi, ipoteză și ipoteze auxiliare.^[15][48] Aceasta înseamnă că dacă un lucru este dovadă pentru o ipoteză depinde de ipotezele auxiliare pe care le deține cineva. Această abordare se potrivește bine cu diverse practici științifice. De exemplu, este adesea cazul ca oamenii de știință experimentali să încerce să găsească dovezi care ar confirma sau infirma o teorie propusă. Abordarea ipotetico-deductivă poate fi folosită pentru a prezice ce ar trebui să se observe într-un experiment dacă teoria ar fi adevărată.^[48] Astfel, explică relația probatorie dintre experiment și teorie.^[15] O problemă cu această abordare este că nu poate distinge între cazurile relevante și cele cert irelevante. Așadar, dacă fumul este o dovadă pentru ipoteza „există un incendiu”, atunci este și o dovadă pentru conjuncțiile care includ această ipoteză, de exemplu, „există un incendiu și Socrate a fost înțelept”, în ciuda faptului că înțelepciunea lui Socrate este irelevantă aici.^[8]

Conform abordării instanței pozitive, o propoziție de observație este dovadă pentru o ipoteză universală dacă propoziția descrie o instanță pozitivă a acestei ipoteze.^[42][49][50] De exemplu, observația că „ această lebădă este albă” este o instanță a ipotezei universale că „toate lebedele sunt albe”. Această abordare poate fi dată o formulare precisă în logica de ordinul întâi: o propoziție este dovadă pentru o ipoteză dacă implică „dezvoltarea ipotezei”.^[8][15] Intuitiv, dezvoltarea ipotezei este ceea ce afirmă ipoteza dacă ar fi restrânsă doar la indivizii menționați în dovadă. În cazul de mai sus, avem ipoteza „${\displaystyle \forall x(swan(x)\rightarrow white(x))}$” (toate lebedele sunt albe) care, atunci când este restrânsă la domeniul „{a}”, care conține doar individul menționat în dovadă, implică dovada, adică „${\displaystyle swan(a)\land white(a)}$” (aceasta lebădă este albă).^[8][15] Un dezavantaj important al acestei abordări este că necesită ca ipoteza și dovezile să fie formulate în același vocabular, adică să utilizeze aceleași predicate, precum „${\displaystyle swan}$” sau „${\displaystyle white}$” de mai sus. Dar multe teorii științifice postulează obiecte teoretice, precum electronii sau coardele din fizică, care nu sunt direct observabile și, prin urmare, nu pot apărea în dovezi așa cum sunt concepute aici.^{[8] [15]}

În cercetarea științifică, dovezile sunt acumulate prin observații ale fenomenelor care au loc în lumea naturală sau care sunt create ca experimente într-un laborator sau în alte condiții controlate. Oamenii de știință tind să se concentreze asupra modului în care sunt generate datele utilizate în inferența statistică.^[1] Dovezile științifice de obicei merg către susținerea sau respingerea unei ipoteze.

Sarcina probei revine persoanei care face o afirmație controversată. În știință, aceasta se traduce prin sarcina care revine prezentatorilor unui articol, în care prezentatorii argumentează pentru descoperirile lor specifice. Acest articol este prezentat în fața unui juriu, unde prezentatorul trebuie să își apere teza împotriva tuturor provocărilor.

Când dovezile sunt contradictorii cu așteptările prezise, dovezile și modalitățile de a le face sunt adesea examinate îndeaproape (vezi regresia experimentatorului) și doar la sfârșitul acestui proces ipoteza este respinsă: acest lucru poate fi numit „infirmarea ipotezei”. Regulile pentru dovezi utilizate de știință sunt colectate sistematic într-o încercare de a evita prejudecățile inerente dovezilor anecdotice.

  În drept, producerea și prezentarea dovezilor depind mai întâi de stabilirea asupra cui revine sarcina probei. Dovezile admisibile sunt cele pe care o instanță le primește și le ia în considerare în scopul de a decide un anumit caz. Există două considerente principale privind sarcina probei în drept. Primul este asupra cui revine sarcina. În multe instanțe, în special cele occidentale, sarcina probei revine acuzării în cazurile penale și reclamantului în cazurile civile. Al doilea considerent este gradul de certitudine pe care trebuie să îl atingă dovada, în funcție de atât cantitatea cât și calitatea dovezilor. Aceste grade sunt diferite pentru cazurile penale și civile, primul necesitând dovezi dincolo de orice îndoială rezonabilă, iar al doilea luând în considerare doar partea care are preponderența dovezilor sau dacă propoziția este mai probabil adevărată sau falsă. Decizătorul, adesea un juriu, dar uneori un judecător, decide dacă sarcina probei a fost îndeplinită.

După ce se decide cine va purta sarcina probei, dovezile sunt mai întâi colectate și apoi prezentate în instanță:

Într-o investigație penală, în loc să încerce să demonstreze un punct abstract sau ipotetic, colectorii de dovezi încearcă să determine cine este responsabil pentru un act criminal. Focalizarea dovezilor penale este de a conecta dovezile fizice și rapoartele martorilor la o anumită persoană.^[51]

Calea pe care o parcurge dovada fizică de la locul unei crime sau al arestării unui suspect până în sala de judecată se numește lanțul de custodie. Într-un caz penal, această cale trebuie documentată clar sau atestată de cei care au manipulat dovezile. Dacă lanțul de dovezi este întrerupt, un inculpat poate fi capabil să îl convingă pe judecător să declare dovezile inadmisibile.

Prezentarea dovezilor în instanță diferă în moduri importante de colectarea dovezilor. Colectarea dovezilor poate lua multe forme; prezentarea dovezilor care tind să demonstreze sau să infirme punctul în discuție este strict reglementată de reguli. Nerespectarea acestor reguli duce la o serie de consecințe. În drept, anumite politici permit (sau impun) excluderea dovezilor de la examinare pe baza unor indicii legate de fiabilitate sau a unor preocupări sociale mai largi. Mărturiile (care spun) și materialele probatorii (care arată) sunt cele două categorii principale de dovezi prezentate la un proces sau audiere. În Statele Unite ale Americii, dovezile din instanțele federale sunt admise sau excluse în conformitate cu Regulile Federale privind Dovezile.^[52]

Sarcina probei este obligația unei părți într-un argument sau dispută de a furniza suficiente dovezi pentru a schimba credința celeilalte părți sau a unei terțe părți de la poziția inițială. Sarcina probei trebuie îndeplinită atât prin stabilirea de dovezi confirmatoare, cât și prin negarea dovezilor opoziționale. Concluziile trase din dovezi pot fi supuse criticii pe baza unei percepții a nerespectării sarcinii probei.

Există două considerente principale:

1. Asupra cui revine sarcina probei?
2. Până la ce grad de certitudine trebuie susținută afirmația?

A doua întrebare depinde de natura punctului în discuție și determină cantitatea și calitatea dovezilor necesare pentru a îndeplini sarcina probei.

Într-un proces penal din Statele Unite ale Americii, de exemplu, acuzarea poartă sarcina probei, deoarece inculpatul este prezumat nevinovat până când se dovedește vinovat dincolo de orice îndoială rezonabilă. În mod similar, procedurilor civile, reclamantul poartă sarcina probei și trebuie să convingă un judecător sau un juriu că preponderența dovezilor este de partea lor. Alte standarde legale de probă includ „suspiciunea rezonabilă”, „cauza probabilă” (pentru arestare), „dovezi Prima facie^⁠(d)”, "dovezi credibile", „dovezi substanțiale” și „dovezi clare și convingătoare”.

Într-o dezbatere filozofică, există o sarcină implicită a probei asupra părții care afirmă o revendicare, deoarece poziția implicită este în general una de neutralitate sau necredință. Fiecare parte într-o dezbatere va purta, prin urmare, sarcina probei pentru orice afirmație pe care o face în argument, deși unele afirmații pot fi acordate de cealaltă parte fără alte dovezi. Dacă dezbaterea este configurată ca o rezoluție care urmează să fie susținută de o parte și infirmată de cealaltă, sarcina generală a probei revine părții care susține rezoluția.

• Dovezi digitale
• Experiența personală
• Dovezi fizice
• Dovezi de relație
• Dovezi științifice
• Dovezi testimoniale
• UDovezi de urmă

„Evidence”. Stanford Encyclopedia of Phylosophy. 

• ASTM^⁠(d) E141 Practică standard pentru acceptarea dovezilor bazate pe rezultatele eșantionării probabilistice
•  „Evidence”. Encyclopædia Britannica (ed. 11). 1911.